Lumea florii de colţ

A patra călătorie

Lumea florii de colţ

Pornesc din nou cu sfera. La fiecare început de călătorie stelele sunt aşezate într-un fel şi la întoarcere le regăsesc poziţionate altfel. Chiar dacă nu sunt astronom pot sesiza diferenţa. M-am gândit de ce ies mereu înafara pământului ca apoi să plonjez din nou spre el. Poate că ţine de felia spaţiu-timp pe care o accesez. Nu-mi stabilesc decât rareori vreun obiectiv, de obicei mă rog la Dumnezeu să se întâmple ce este mai bine să se întâmple.

Acum mă găsesc pe o pantă plină de grohotiş. Văd cum un bolovan mare, colţuros, se rostogoleşte la vale. Ceva îl împinge sau cineva. În el se află un bărbat, nu fizic şi nu separat de piatră. El este piatra şi totodată el însuşi. O mişcă şi astfel se mişcă şi el grăbit în josul pantei.

Deasupra soarele luminează din plin. Razele filtrate prin norii trecători dau impresia că se separă în fascicule. În ele se află o femeie. Este una cu lumina. Trece dintr-o rază în alta cu repeziciune. Pot să spun că se manifestă ca şi lumină după cum el se manifestă ca şi piatră. 

Înţeleg că între cei doi are loc o întrecere. Cine ajunge primul într-un anumit loc. Nu ştiu încă unde. Amândoi sunt foarte concentraţi să câştige. Sunt adânc implicaţi în acest joc. Au ajuns la poalele grohotişului. De aici începe pădurea. Femeia coteşte şi o ia printre copaci. Renunţă la razele de soare şi trece în aer. Se deplasează ca o briză uşoară. Pădurea aparţine zonei temperate şi nu este foarte bătrână. Sunt şi copaci groşi dar mai mulţi din cei subţiri. Desimea e moderată şi întreruptă de câte un luminiş plin cu iarbă şi ferigi. Ea se opreşte într-un astfel de luminiş lângă un trunchi de copac căzut. Pe trunchi stă o vulpe roşie cu guler alb. Pare să o aştepte.

Femeia ia pentru o clipită formă umană, cât să o apuce de un smoc de blăniţă. Vulpea se întoarce în direcţia aceea şi încearcă să o înhaţe. Ea trece din nou într-o rază de soare şi scapă dar apoi se întruchipează iar, şi o pişcă din altă parte. Vulpea se străduieşte din răsputeri să anticipeze locul unde va apărea ca să o prindă. Simt cum femeia trăieşte plină de veselie această hârjoană. Imprimă viteză apariţiilor. Vulpea  e derutată. Se străduieşte să facă faţă ritmului crescut, clămpăne în toate părţile dar nu reuşeşte decât să muşte în gol.

Partenera ei schimbă brusc termenii jocului. Ia forma unui şoarece gri, plinuţ, care îi apare în faţă pe trunchiul copacului. Simt bucuria victoriei anticipate a vulpii. L-a înhăţat dintr-o singură mişcare şi îl ţine triumfătoare în bot. Trofeul îi atârnă moale în gură. Percep un hohot de râs şi văd cum şoarecele se transformă într-o pală de apă care o stropeşte peste nas şi i se scurge apoi printre dinţii strânşi. E udă şi nedumerită. 

Dar femeia are viziunea bărbatului care se apropie de ţinta propusă pe un alt drum. Îl vede pentru că păstrează cumva tot timpul legătura cu el de parcă conştiinţele lor rămân  împreună pe un anumit segment al existenţei. Trece grăbită într-o ploaie măruntă de abia vizibilă care se deplasează pe o mică porţiune a pădurii. Nu vrea să îl lase să câştige. 

Regretul vulpii rămase pe copac e înduioşător. Întinde gâtul de câteva ori după ea urmărind-o cum se îndepărtează, petrecând-o cu privirea în speranţa că jocul poate va continua. Nu am simţit nici o clipă la ea o pornire agresivă sau dorinţa de a mânca şoarecele. Participa la joc cu aceeaşi plăcere ca şi femeia. 

Aceasta a renunţat la ploaie şi goneşte cu vântul. Trece printr-un loc cu  vizuini de iepure. Câţiva sunt adunaţi afară. Îi mângâie în treacăt cu firele mai lungi de iarbă. O face mai blând decât în jocul cu vulpea adaptându-se parcă modului lor timid de a fi. Par să perceapă trecerea ei ca pe ceva cunoscut pentru că nici unul dintre ei nu se sperie. 

Femeia şi bărbatul ajung în altă parte a pădurii, pe marginea unui pârâu, în acelaşi timp. Stau în formă umană umăr la umăr şi privesc fix la apa pârâului care şopoteşte printre pietricele şi frunze căzute. Mă întreb cine sunt ei. Aud răspunsul în minte: ,,Adam şi Eva,,. ,,Ia lasă-mă,, se revoltă egoul meu de folosirea arhicunoscutului mit ,, cum îi cheamă,,? Mi se răspunde în acelaşi fel: ,,El e Om şi ea e Ea,, cu accentul pe E. Aş vrea şi eu să-mi dau seama la ce se uită cei doi atât de atent. Mă aplec deasupra apei şi văd un copilaş în poziţie fetală, un bebeluş gol care doarme cu degeţelul mare băgat în gură. Se manifestă sub forma acelei ape mici şi cristaline. Este copilul lor, primul chemat pe Terra, şi simt iubirea nemărginită a părinţilor pentru el. Atât de mare este iubirea lor încât au făcut din Pământ camera copilului. 

În faţa mea apar flori de colţ, flori ale stelelor, care se aranjează formând o inimă ce îi încadrează pe cei trei. ,,Parcă ar fi o carte poştală siropoasă,, gândeşte egoul meu ca să-şi mascheze nodul de emoţie din gât în timp ce se regăseşte în sferă.