Spiritul României

Prima Călătorie

Spiritul României

Mă aflu în sferă. Sunt înafara pământului în spaţiul cosmic, văd constelaţii care sclipesc în întunericul de care nimic nu mă desparte. Sunt acolo cu totul. De şi am forma sferei păstrez într-o oarecare măsură reperele corporale aşa încât caut cu privirea pământul. Apare în depărtare, undeva într-o parte. Îmi dau seama că mă apropii de el foarte repede. Văd polul şi ştiu cumva că e polul nord, în timp ce încep o coborâre vertiginoasă spre el. Sunt pe gheaţă. Totul în jur până la orizont e o întindere plată, albă. O lumină difuză, puţin lăptoasă mă înconjoară. Lângă mine un urs polar se deplasează cu precauţie oprindu-se din când în când. Văd aburii respiraţiei lui când miroase cu nasul ridicat în sus. Sunt fermecată de această prezenţă, de blana lui ca o catifea groasă cu firele mai lungi lucind irizat. Întind ceea ce consider că ar fi mâna şi îl mângâi pe coaste. Brusc mă invadează o foame cumplită şi o poftă nesăţioasă de carne crudă şi sânge. Le simt gustul şi mi se ridică stomacul în gât de greaţă. Îmi retrag instantaneu mâna. El îşi reia drumul fără să pară că îmi simte prezenţa.

Sfera se ridică din nou şi se mişcă printre nori ca apoi să coboare vertical. Văd sub mine un copac foarte înalt. Îi văd coroana de sus cum se măreşte pe măsură ce mă apropii. Sunt lângă el pe un munte. Baleiez cu privirea în jur şi mi se înfăţişează o mică depresiune cu pâlcuri răzleţe de lăstari şi iarbă crescând din loc în loc pe solul pietros. Mă întorc spre copacul gros şi după frunzele şi ghindele de pe ramuri constat că e un stejar. Cobor privirea de la ghindele din copac la cele căzute pe jos şi atunci îl zăresc. Este un bătrân la poalele lui aşezat cu genunchii ridicaţi la piept şi cu braţele întinse înainte sprijinite pe un toiag de lemn. Se propteşte cu spatele de trunchiul masiv. Este îmbrăcat cu o haină lungă, albă ca şi pletele şi barba. E tot alb. Mă întreb cum de văd scoarţa zgrunţuroasă a copacului şi constat că moşul e transparent. Văd prin el. Când se ridică îmi dau seama că este foarte înalt şi subţire de-a dreptul ascetic.  Toiagul drept din lemn cojit care se termină sub o formă noduroasă  de pară de abia îi ajunge la umăr. Totuşi se mişcă uşor. Porneşte pe o cărăruie de abia vizibilă care urcă într-o pantă lină printre două pâlcuri de tufe amestecate cu câţiva copăcei. Las deoparte uimirea mea ajunsă la pătrat şi îl urmez. De îndată ce depăşim vegetaţia dăm peste o căsuţă mică lipită cu spatele de vârful muntelui ce se ţuguiază deasupra. Este o casă veche din bârne care se văd ici şi colo sub lipeala de pământ văruit, căzută alocuri. Are un acoperiş de paie sprijinit într-o parte pe bolovanii acoperiţi cu muşchi ai muntelui. În faţă se află un pridvor mic cu trei trepte tocite adânc. Uşa de lemn poartă şi ea vizibil semnele trecerii vremii.

O deschid şi intru. 

Sunt într-o încăpere cu pământ bătut pe jos şi cu pereţii albi. În faţă, într-un cuptor de culoarea pereţilor, fierbe pe vatra deschisă un ceaun nu prea mare. În mijlocul camerei se află o masă făcută  dintr-o blană groasă de lemn aşezată pe doi căpriori cu câte o bancă noduroasă de fiecare parte. Sub o fereastră fără geamuri este aşezat un pat îngust acoperit cu o pătură cu dungi late. Pătura este ţesută în trei culori: roşu-oranj, galben şi negru. Pur şi simplu o sărăcie lucie dar atât de curat peste tot că poţi mânca pe jos.

Bătrânul stă cu spatele la mine. Când se întoarce ţine în mână un castronel umplut cu lapte. Îl pune pe podea. Apare o pisică tărcată în culorile păturii, plus alb, care începe să lipăie. Simt că e pe cale să mă părăsească ultimul dram de raţiune aşa că disperată o alimentez întrebându-mă ,,de unde lapte,,? Văd pe cealaltă fereastră o capră albă căţărată pe îngrămădirea de bolovani uriaşi care sprijină acoperişul, mestecând frunzele unui lăstar.

Nu mai pot răbda şi mă adresez exasperată, direct bătrânului: ,,Ai şi pisică,,?! ,,Da,, îmi răspunde el molcom ,,am şi câine dar lui nu-i place înăuntru,,. Şi fără să mă răsucesc văd întins în pridvor cu botul pe labe un câine ciobănesc enorm care dă leneş din coadă de două ori. Încă caut să pun totul într-o ecuaţie logică aşa că continui: ,,Tu cine eşti,,? ,,Spiritul României,, zice el senin şi făcându-mi semn să mă aşez alături la masă, adaugă: ,,Vino lângă mine, fata mea,,!

Stau jos şi mă învăluie aşa o blândeţe înţeleaptă şi aşa o pace încât mă simt recunoscătoare până la lacrimi. Îl întreb cu o îngrijorare care nu ştiu de unde vine: ,,Moşule ce o să fie,,? Pe când îl privesc rugătoare remarc pe masă două ulcele de lut, una mai înaltă plina ochi cu mure negre uriaşe şi una mai scundă umplută până mai jos de gură cu fragi sălbatici, roşii, sensibil mai mici. ,,Uită-te,,! mă îndeamnă bătrânul şi îmi arată să privesc la blatul mesei. Lemnul se estompează şi dintr-o dată în locul lui văd o mulţime de oameni care viermuiesc luptându-se unii cu alţii, mor, se târăsc răniţi sau bolnavi cu chipurile desfigurate de  furia luptei dezlănţuite. Observ că toţi de şi au haine frumoase şi divers colorate poartă nişte pieptare negre asemănătoare vestelor antiglonţ. Îngrozită şi îndurerată caut să aflu mai multe: ,,Şi cu noi, ce o să fie,,? El îmi răspunde pe acelaşi ton liniştit: ,,Cu voi, nimic,,. Sub impresia a ceea ce gândesc că ar fi Apocalipsa, mă revolt: ,,Cum nimic,,? Şi văd un oraş gol cu aceeaşi atmosferă ca şi la revoluţie când oamenii care erau acasă stăteau temători înăuntru şi nu ieşeau decât să-şi cumpere câte o pâine.

Mă întorc spre bătrân să-i cer o explicaţie dar acesta s-a transformat. Alături de masă, în picioare, stă un bărbat puternic, în floarea vârstei. Nu mai e transparent, aş spune că s-a materializat.

Îi văd antebraţul musculos, gol, încordat, cum ridică toiagul devenit un sceptru auriu. În vârful sceptrului o piatră albă aproximativ cât un măr, poate un cristal sau un diamant, împrăştie în jur valuri de lumină. Remarc în părul lui negru, lung, câteva fire răzleţe, blonde.

Aşa cum stă cu mâna întinsă, cu sceptrul ridicat deasupra capului, mă face să pricep înţelesul cuvântului măreţie. Îl privesc din nou şi acum are părul complet blond. Spune cu o voce tunătoare plină de o nestrămutată încredere care face să vibreze toată încăperea: ,, Şi atunci noi, vom revenii,,!

Este ultimul lucru la care mai am acces. Mă regăsesc în sfera mea în spaţiul cosmic printre alte constelaţii. Hotărăsc să mă întorc. Durează ceva timp până reuşesc să mă ancorez în prezent.