A treia călătorie
Sfera
Locul din cea de a doua călătorie mă obseda. Nu văzusem nimic clar înafara stâncilor. Vibraţia atât de deosebită de cea a noastră, a pământului de deasupra, îmi stârnise curiozitatea. În nici o călătorie de până acum nu resimţisem ceva asemănător, nici în cea din Africa, din Atlantic sau din Marea Neagră. Îmi doream să ajung din nou acolo.
Astfel a început cea de a treia călătorie. Sfera în care eram s-a oprit în faţa porţii uriaşe. Am vrut să fiu dincolo de ea şi am fost.
L-am regăsit pe bătrânul din stâncă tot acolo. Am stat în faţa lui şi am privit atent. Nu s-a întâmplat nimic. Piatra tot piatră. În jur acelaşi aer luminos la propriu care nu mă lăsa să văd mare lucru. Totuşi am constatat o îmbunătăţire a percepţiei mele faţă de data trecută. Privind spre locul unde îmi apăruse căprioara am distins clar marginea unei păduri şi un loc ierbos care se întindea de la ea până la drum. Un ciopor de căprioare păştea şi acum liniştit prin iarba înaltă care aproape le acoperea. Erau atât de frumoase şi netemătoare de parcă niciodată nu fuseseră vânate de cineva, om sau animal.
Toate culorile erau mai vii, simţeai puternica vitalitate a ierbii, a pădurii, a animalelor, ca şi cum viaţa cânta pe un alt diapazon, cu un ton mai sus.
Singurul lucru solid rămânea stânca şi din vârful ei aş fi avut cu siguranţă o perspectivă largă. Am început să urc aproape lipindu-mă de ea. Când am ajuns deasupra puteam mângâia norii.
Totul strălucea şi doar piatra denivelată pe care stăteam se constituia într-un reper sigur. Am vrut să văd împrejurul meu şi la dreapta am dat peste ea. Pe stâncă la un metru de mine stătea o sferă de mărimea unui stadion de fotbal cu tot cu tribune. Era translucidă şi strălucea mai puţin decât norii şi cerul albastru de Voroneţ. Automat am privit şi spre stânga şi în depărtare pe o altă stâncă mai înălţată a falezei am văzut un cub din acelaşi material. Oricum mie îmi era suficientă sfera. Îmi închipuisem tot felul de lucruri pe care aş fi putut să le descopăr aici dar nu asta. Ce Dumnezeu caută o sferă aici?
Mă apropii de ea cu precauţie. Pe suprafaţă se întrepătrund toate culorile curcubeului atât de delicat că abia le poţi deosebi ca şi când ai scăpa o picătură de ulei într-o apă limpede. Am impresia că trăieşte cumva. Aş vrea să îmi dau seama ce este, să îi simt textura. O ating de abia perceptibil şi mă pomenesc înăuntrul ei. Nu văd nimic care să aibă o formă ci doar o lumină intensă aurie. Nu e nimic aici dar e totuşi foarte aglomerat. Simt o mulţime de entităţi clar indvidualizate, bătrâne de nu-şi mai cunosc vârsta. Le-aş spune moşuleţi şi băbuţe dacă nu ar fi de o veselie debordantă. La fiecare gând temător de al meu răspund cu alte hohote de râs. Mă simt ca un copilaş prostuţ în societatea bunicilor şugubeţi. Devin din ce în ce mai tâmpiţică şi ei se prăpădesc pur şi simplu de râs. Mă retrag înafara sferei buimăcită.
Stau lângă ea şi mă gândesc prostită cum visasem de atâtea ori să reîntâlnesc dragonul şi să zbor cu el şi uite peste ce dau.
Regretul îmi dispare instantaneu când îl aud venind. Aterizează despicând norii joşi în toată splendoarea sa. Nu mai îmi pasă de nimic. Nici nu stau să-l observ cum arată în amănunt ci mă reped sus între aripi şi ZBOR.
Parcă aş fi într-o decapotabilă de mare viteză în cer. Unii îl apucă pe Dumnezeu de picior eu îl apuc de aripă. Dar am greşit, nu e o maşină, un obiect, e o fiinţă puternică, inteligentă cu care împărtăşesc aceeaşi sete de libertate neîngrădită. Sunt una cu el, zbor, şi nu pot pune în cuvinte ceea ce simt dar o trăim împreună. Sunt îmbătată de zbor şi de libertate.
Văd de sus mult mai bine ca de pe teren ferm cum defilează sub mine păduri întinse, lacuri care se leagă între ele, munţi acoperiţi de zăpadă. Când pierdem din altitudine observ chiar nişte femei care se soresc pe marginea unui golf şi le răspund la semnele amicale făcute cu mâna cu toate că mi se pare că posteriorul are formă de coadă de peşte. Ne ridicăm din nou printre nori şi aş putea culege raze de soare cu mâna ca şi florile de pe câmp.
Ştiu că ne reîntoarcem la sferă şi mă munceşte un mic gând răzbunător. Să le mai tai cheful bătrâneilor. De îndată ce ajungem la ea îmi îndemn dragonul să o străbată în viteză. Îmi place să-i simt cum zburătăcesc într-o parte şi alta încercând să se ferească din calea lui. Dar ei râd în continuare. Răutăcioasă îl pun să o mai traverseze o dată. Obţin acelaşi râs binevoitor, cald, fără urmă de supărare ca al bunicilor care asistă la o năzbâtie deosebit de drăgălaşă a celor mici. Îi ascult şi realizez că nu îmi este ciudă pe ei ci pe amărăciunea din inima mea. Nu ştiu cum şi când s-a adunat acolo dar nu mă mai pot bucura ca şi ei fără nici o grijă.
Îmi amintesc cum râdeam când eram copil. Totuşi acum zbor, zbor cu adevărat. Spontan decid să mă lepăd de amărăciune, o arunc pur şi simplu şi din gura mea izbucneşte un chiot. Zbor şi chiui în gura mare în timp ce dragonul se ridică direct spre soare.
Deja ştiu când a venit timpul să plec. Mă regăsesc în sfera mea mică printre aştrii dar port în inimă darul acelui loc, râsul şi bucuria neştirbită.
No comments:
Post a Comment