Faunul

A cincea călătorie

Ultimul faun

Această călătorie nu a fost una de echilibrare a karmei ci mai curând una despre alegerile făcute în viaţă şi consecinţele lor.

Eram deasupra unui tăpşan verde, frumos, în plină vară. Pe el se jucau cam cinsprezece copii, fete şi băieţi, între patru şi zece ani. Aveau părul bălai aproape de alb. Purtau cămăşuţe până la genunchi din pânză albită, ţesută în casă. Alergau cu picioarele goale încercând să se prindă  unul pe altul, ţipând şi râzând veseli.

La picioarele tăpşanului se zăreau câteva case de lemn din a căror hornuri ieşea puţin fum. Era începutul unui sat care se întindea răzleţit  în depărtare până la marginea unui râu. De cealaltă parte în prelungirea tăpşanului începea o pădure deasă şi încâlcită. Părea greu de străbătut dacă nu urmai cele câteva poteci pe care le-am văzut. M-am regăsit acolo la marginea ei deasupra unor tufe dese, ruguri ţepoase şi arboret care creştea învălmăşit. Am văzut ceva ascunzându-se. O formă tupilată acolo părea să urmărească cu atenţie joaca copiilor. Ei nu bănuiau nimic şi continuau să se zbenguie gălăgioşi. La un moment dat au luat-o la fugă cu toţii spre sat. Atunci forma aceea s-a mişcat începând să se deplaseze spre mijlocul pădurii. Semăna cu un om jumătate capră sau invers, cu o capră jumătate om. Avea cap de om cu urechi lângă care creşteau coarne răsucite,  forma ochilor era omenească dar culoarea şi pupila aparţineau caprelor iar în locul nasului şi gurii apărea un bot de capră puţin mai stilizat, adaptat trăsăturilor umane. Bustul şi mâinile de om se continuau cu un tors păros şi picioare cu copite. Poziţia în care mergea era verticală. Ca şi mărime aducea cu  un copil de zece ani. 

Păşea cu grijă să nu fie simţit. Ajuns în adâncul pădurii s-a îndreptat spre un loc flancat de copaci căzuţi şi acoperit cu crengi. Acolo dedesubt avea un bordei săpat în pământ. S-a strecurat înăuntru şi s-a aşezat într-un colţ. Am văzut o vatră primitivă din câteva pietre cu focul stins pe care stătea o oală făcută grosolan din lut. A început să mănânce un fel de păsat cu o lingură de lemn. Mânca ascultând tot timpul zgomotele pădurii. Era atent la orice l-ar fi putut ameninţa. Trăia într-o continuă alertă. 

Cea mai mare frică însă era că ar fi putut să fie găsit de oameni. Totuşi în ciuda ei se ducea în fiecare zi în acelaşi loc din apropierea satului de unde putea zării copii. Ar fi vrut să se apropie, tânjea să le vorbească dar frica îl oprea mereu.  Nu mai întâlnise pe nimeni asemănător  lui de foarte mult timp. Toţi muriseră deşi aveau o viaţă mult mai lungă decât fiinţele umane pentru că aşa fuseseră proiectaţi de către o civilizaţie foarte avansată care stăpânea manipularea genetică. În mod ironic supravieţuiseră creatorilor lor. Învăţaseră să se ascundă şi să se ferească de supravieţuitorii distrusei civilizaţii pentru că îşi pierduseră de mult ştiinţa şi îi considerau nişte creaturi malefice care trebuiau omorâte. Se înmulţeau rar şi  majoritatea urmaşilor lor nu supravieţuiau din cauza defectelor genetice. Se împuţinau din ce în ce, odată cu ei dispărând şi ultimele cunoştinţe ale vechii lumi cu care fuseseră programaţi. El era ultimul din neamul său. Se pricepea să recunoască şi să adune plante de leac,  plante vindecătoare. Ştia cum să le folosească pentru a trata diferite boli.

Îşi dorea să poată împărtăşii acest lucru. Îl măcina singurătatea  şi ceea ce i se implantase ca şi conduită: slujirea oamenilor. Nu avea totuşi curajul să se arate copiilor. 

Apoi doi tăietori de lemne s-au apropiat de bordeiul lui pentru a tăia nişte copaci. A stat nemişcat, paralizat de frică câteva zile, ascultând loviturile de secure fără să îndrăznească să iese afară. În cele din urmă setea a învins  şi a riscat să fie descoperit părăsindu-şi adăpostul. La întoarcere a fost văzut de oamenii care s-au luat după el. După o scurtă goană i-au pierdut urma. Nu şi-a dat seama că l-au considerat un animal ciudat. A reuşit să se salveze dar nu se mai  simţea în siguranţă. A început să sape bordeie şi tunele  complicate pe tot teritoriul pădurii pentru a găsi refugiu în orişice împrejurare. Le folosea şi pentru a se apăra de lupi iarna. Continua să supravieţuiască afundându-se în pământ şi în propria frică.  Faptul că oamenii fuseseră atât de aproape de adăpostul lui îl înspăimântase într-atât încât se muta mereu dintr-un bordei în altul în speranţa că astfel nu va fi descoperit şi îşi va păstra viaţa. Spaima lui era dureroasă.

M-am întrebat ce s-a întâmplat până la urmă cu el. Dacă se adeverise ceea ce îl terorizase întreaga viaţă. Şi atunci l-am văzut mort, strâns ghem lângă peretele unui bordei nu prea adânc, într-o iarnă deosebit de geroasă. Oamenii nu l-au descoperit niciodată. A murit neştiut de nimeni. I-a fost teamă să aprindă focul pentru că fumul putea fi zărit şi a îngheţat. 

M-am întrebat care a fost sensul vieţii lui. Se spune că fiecare venim în viaţa asta pentru ceva anume, avem o ,,misiune,, a noastră dar pe a lui nu puteam să o înţeleg. 

Atunci am văzut din nou cum el care pândeşte la marginea pădurii îşi găseşte curajul să iese din ascunziş, se apropie de copii şi le vorbeşte. Reuşesc să se împrietenească. Învaţă pe cei mai mari dintre ei cum să folosească plantele. Ajunge în sat datorită lor  şi este primit cu reţinere. După puţin timp cunoştinţele lui de vindecător se dovedesc atât de folositoare încât toţi  îl acceptă. 

Era probabilitatea care trebuia să se împlinească şi nu s-a întâmplat. Aceasta era misiunea lui. Însă el a rămas prizonierul formei pe care o avea atât de diferite  de a celorlalţi. Nu s-a putut desprinde de ea pentru că a crezut că nici ceilalţi nu o vor face. Frica l-a omorât  cu mult timp înainte ca moartea fizică să se producă.

Călătoria aceasta s-a întâmplat după ce începusem să mă întreb la ce folosesc călătoriile şi ce voi face cu ele, înafară să îmi exasperez prietenele cu: ,,trebuie să-ţi spun, am văzut ceva ciudat....,, 

Această fiinţă care semăna cu un faun, ce nu a reuşit să-şi împlinească destinul, m-a hotărât să împart cu toţi care vor dori să mă însoţească câţiva paşi pe drum, ceea ce uneori este greu de crezut. 

Mulţumesc tuturor prietenilor că există în viaţa mea şi  înainte de toate prietenelor mele care mă susţin, mă iubesc şi mai ales, mă suportă.