A doua călătorie
Dragonul alb
Formez sfera de lumină si mă centrez înăuntrul ei. De abia ajung să mă obişnuiesc cu starea asta când mă pomenesc dintr-odată alergând. Privesc la picioarele mele cum se mişcă încălţate cu nişte opinci de piele mult mai sofisticate decât cele actuale. Sunt bărbat. Un bărbat tânăr în jur de douăzeci de ani. Am părul de culoarea spicului de grâu tăiat drept la baza gâtului. Văd toate astea cam de la nivelul tâmplei, astfel că lângă obraz observ o blană de lup care îmi atârnă peste umăr în faţă şi în spate.
Grăbesc alergarea şi îmi văd picioarele care măresc ritmul îmbrăcate în pantaloni albi strânşi pe picior ca nişte iţari puţin mai largi. Obielele dintr-un material mai gros dar fin îmi îmbracă laba piciorului şi cuprind mai sus de glezne pantalonii. Braţele goale mi se mişcă pe lângă corp în timp ce fug. Sunt obosit dar ştiu că nu mă pot opri. Cei care mă urmăresc pot să mă ajungă din urmă. Sunt foarte îngrijorat de acest lucru. Nu pot accepta să fiu prins. Îmi concentrez toate forţele spre a fugi mai departe. Îmi aleg drumul cu repeziciune printre bolovanii şi pietrele de pe o vale îngustă înconjurată de pădure. Mă îndrept spre peretele de stâncă din faţă care strâmtorează şi mai mult valea. Ajung la baza lui şi încep să-l urc agăţându-mă de colţurile pietroase ieşite înafară. Din loc în loc pe ţancuri au crescut copaci şi tufe care atârnă peste hău. Sunt spre capătul urcuşului şi mă opresc în dreptul unei aglomerări compacte de vegetaţie . O străbat şi ajung la gura unei peşteri. Intru înăuntru fără să încetinesc ritmul de şi e din ce în ce mai întuneric. Par să cunosc foarte bine locurile. Văd stalactite şi ocolesc bolovani care se unesc aproape cu tavanul.
Peştera nu e foarte adâncă. În mijlocul ei există un lac cu apă extrem de limpede. Simt pe piele aerul rece care vine dinspre el. Ştiu că lacul are proprietăţi deosebite şi că nu i se cunoaşte adâncimea. Nimeni şi nimic nu i-a atins fundul. Dar nu el mă preocupă. Peretele peşterii care mărgineşte lacul este alcătuit din două blocuri de piatră care lasă între ele o deschizătură ca o fantă subţire, imperceptibilă. Dacă nu ştii că există vezi doar un bloc monolitic. Este locul pe care îl caut. Mă strecor prin ea întorcându-mă pe o parte şi mă văd alergând pe un culoar larg, tăiat în stâncă, cam cât un tunel de metrou. Nu există nici o sursă de lumină dar întunericul din jur s-a diminuat. Podeaua şi pereţii sunt finisaţi cu atâta grijă că piatra pare sticlă lustruită. Praful de pe jos are consistenţa ninsorii uşoare fără nici o urmă. Se pare că nu a mai trecut nimeni pe aici de foarte mult timp. În sfârşit văd o poartă rotunjită în partea de sus făcută parcă pentru giganţi care închide culoarul. Este din lemn masiv de culoare închisă. Nu există clanţă. Îmi proptesc umărul intr-unul din canturi şi împing zdravăn. Reuşesc să îl mişc cu un efort suprem. Se crapă puţin atât cât să încap înăuntru.
Mă opresc imediat. Lumina de dincolo de ea este copleşitoare. M-a orbit. Nu văd nimic. Se întâmplă ca şi atunci când copii se joacă cu cioburi de oglindă şi îţi proiectează lumina în ochi. Întredeschid foarte puţin pleoapele şi încerc să văd ceva. Văd după încercări repetate printre spoturi luminoase parcă o poiană în care paşte o căprioara. Din trupul ei izvorăşte lumină, zăresc bucăţi de blană şi un contur vag printre valuri lucitoare. Îmi plec ochii spre drumul care porneşte de la picioarele mele şi care pare singurul mai acceptabil pentru privire. Este neted ca în palmă dintr-un pământ de culoare gălbuie. Păşesc acum cu atenţie . Totul în jur este acoperit de un halou luminos.
Încep să mă obişnuiesc încetul cu încetul cu vibraţia luminii acestui loc.
Drumul se opreşte în faţa unor stânci uriaşe care ating cerul. Ele se prelungesc ca o faleză ocupând tot orizontul, pierzându-se într-o ceaţă luminoasă. Prima stâncă este sculptată în forma unui bătrân aşezat pe tron.
Mă desprind de băiat şi sunt undeva la mică distanţă de creştetul lui.
Îl văd cum pune un genunchi la pământ şi pleacă capul. Stă nemişcat şi aşteaptă ceva. Observ că piatra stâncii începe să se coloreze uşor şi să îşi schimbe consistenţa. Bătrânul de piatră învie. Îl văd în mărime umană stând în faţa tânărului. Tronul e gol.
De şi este acoperit cu o haină lungă albă şi are părul şi barba la fel de lungi şi de albe aici se opreşte asemănarea cu bătrânul din prima călătorie. Acesta nu dă impresia unui om în vârstă. Este vânjos şi de o putere bine stăpânită care impune. Ţine într-o mână un toiag drept de lemn care îl depăşeşte cu un cap. Pe chipul prelung remarci ochii albaştrii neverosimili de limpezi. Nasul este uşor coroiat şi gura deşi frumos desenată e aspră. Are ceva din duritatea pietrei din care a coborât.
Întinde mâna spre tânăr şi acesta i-o sărută. Moşul se apleacă şi el şi îl sărută pe frunte. În mijlocul frunţii în locul sărutului dat apare un triunghi luminos. Bătrânul îşi înalţă braţele şi privirea spre cer şi acolo printre norii pufoşi care se învârtejesc aruncând scânteieri aurii apare un dragon. Nu reuşesc să-l disting clar dar surprind un ochi mare albastru verzui, porţiuni de piele albă ca un pluş şi mai ales aud vuietul copleşitor al aripilor imense larg întinse. Bătrânul îl atinge pe băiat cu toiagul pe un umăr şi văd că pe spatele lui gol, între omoplaţi, au apărut două cercuri concentrice cu tot felul de simboluri. Arată ca un tatuaj mare, luminos. Aş vrea să reţin semnele dar îmi e din ce în ce mai greu să mă menţin în acel loc.
Simt că tânărul s-a liniştit complet. Este destins şi împăcat. Nici un fel de ameninţare nu pare să-l mai impresioneze. Se pare că a găsit ce căuta.
Încerc cu un ultim efort să memorez simbolurile dar mă regăsesc în sferă.
No comments:
Post a Comment